Sorin Erlic este, fără nicio exagerare, unul dintre granzii sportului din Dâmbovița. A crescut pe terenul de tenis, e exponent al primei generații serioase de tenismeni din județul nostru, apoi a devenit antrenor și și-a dedicat întreaga activitate sportului alb. “Ca să reușești în tenis ai nevoie de multe: viteză de reacție, zvâc, cum spunem noi, inteligență, muncă multă, talent, per ansamblu numeroase calități”, spune Erlic, care a ajuns la CS Târgoviște în 2006 și a înființat secția de tenis cu sprijinul lui Laurențiu Popescu și Pompiliu Nedelcu. Omul care a format-o pe Sorana Cârstea și-a spus povestea pentru cstargoviste.ro, într-un interviu care a durat aproape două ore, probabil cel mai lung interviu din cele realizate până acum.
- Domnule Erlic, de ce tenis?
- Vă spun sincer, m-am apucat de tenis întâmplător, cu o mână de băieți de la mine din cartier. Printre ei se afla, de exemplu, Viorel Motoroiu, cu care am copilărit în Sala Progresul, actuala sală pe care clubul nostru vrea să o modernizeze. Pe vremea aceea, vorbim de anii 1965-1966, eram la toate sporturilor, ne antrenam inclusiv pe lângă lotul de lupte. Nu mai zic de baschet, volei, fotbal… Toată lumea era pe teren, indiferent de sport, nu ca acum.
- Și ați rămas la tenis…
- Da, a fost un concurs de împrejurări. Hai să vă zic un episod interesant (zâmbește): prin 1968, pe vremea când Năstase și Țiriac erau în mare vogă, era un concurs în ziarul Scânteia Tineretului, să ghicești clasamentul tenismenilor care participau la Turneul Campionilor. Noi eram patru frați, am trimis plicuri și pe numele părinților, deci în total șase, și am nimerit una dintre variante. Premiul era o rachetă cu care jucase Țiriac la Cupa Davis, dar au fost cinci câștigători, s-a tras la sorți și am rămas doar cu… experiența. Un merit important că am mers mai departe în tenis îl are fratele meu mai mare. Era la Facultatea de Energetică, IREP cum se numea atunci, și conducea o asociație de tenis.
- Primul club la care ați fost legitimat?
- Și aici e o poveste lungă. M-a văzut, în sala de la Progresul, reputatul Ion Stănescu, tatăl lui Dani Stănescu (n.r acum stabilit cu familia în Danemarca, lângă Copenhaga). M-a luat la antrenamente la sala de sport a liceului de lângă Piața 1 Mai, actualul liceu nr. 1. Asociația Metalul s-a înființat abia în 1971. Eram o mână de băieți și foarte puține fete. Printre cei de atunci i-aș aminti pe Marin Cristian sau Nae Stanciu. Jucam și la Șc. Generală nr. 8, am avut meciuri tari cu Dinamo, la care jucau, la acel moment, Segărceanu sau Bucur, nume mari ale tenisului românesc. Noi eram doar niște puști.
- Ați fost martor și la construirea terenurilor din parc.
- Primele terenuri de tenis din Târgoviște au apărut în 1972, în spatele tribunei a doua a stadionului. Acum nu mai este nimic care să amintească de ele, s-au ridicat vile. Erau pe suprafața de zgură care se întindea pe câteva sute de metri pătrați. Noi participam la campionatul județean, ne băteam cu Moreniul, cu Răzvadul, multe aveau echipe tari. În 1975 am fost campion județean de seniori, după o finală câștigată în fața lui Dani Stănescu. Atunci a fost inagurată baza din Parcul Chindiei, cu 12 terenuri. Ținea de UPET și totul mergea bine… Cu timpul, au rămas doar opt, au vrut unii să facă patinoar și au ajuns să pună doar betonul.
- Cea mai frumoasă amintire ca antrenor?
- În 1978 am devenit antrenor, mi-au trecut prin mână mulți jucători și jucătoare. Ionuț Șesu, Dani Stănescu, Florentina Curpene și Robert Joița sunt doar câteva nume. La CS Târgoviște am venit în 2006, Popescu și Nedelcu au insistat pentru înființarea secției de tenis. Am adus grupele de la Metalul, unde era greu să se mai facă ceva. Toți sportivii au semnat cu CS. Au fost rezultate bune de-a lungul anilor, dar cred că cea mai frumoasă amintire a mea, ca tehnician, e legată de Sorana Cârstea. Am pregătit-o șase ani, până când ea a ajuns la 12 ani și i-am spus că trebuie să treacă la un alt nivel. Apropo de antrenori, acum se fac mari greșeli în tenisul mare, chiar și în cazul Simonei Halep: prea des sunt schimbați antrenorii, trebuie răbdare, trebuie timp ca să iasă ceva.
- Aveți o generație extraordinară de copii, la masculin, iar CS Târgoviște s-a mândrit, în această vară, cu organizarea unei competiții europene de prestigiu.
- Da, așa este, avem o grupă foarte, foarte bună de băieți; Vlad Breazu, Radu Papoe, Vasilică Duță și Andrei Voican – ordinea este întâmplătoare – sunt deja nume importante în tenisul juvenil din România. De patru ani, ei câștigă cam tot ce se poate câștiga la nivel de juniori sub 14 ani în țara noastră. Tennis Europe Challenge, din iulie, a reprezentat o sumă a eforturilor cluburilor și părinților jucătorilor noștri și s-a încheiat excelent, cu calificarea la turneul final. Ne bucurăm că avem asemenea sportivi și asemenea oameni lângă noi. În tenis sprijinul familiei este esențial, și în special sprijinul material, pentru că așa cum știm cu toții, este vorba de un sport destul de costisitor. Clubul ajută și el, în măsura posibilităților.
“Pe Sorin Erlic multă lume îl confundă cu tenisul târgoviștean. Este atât de prezent la Baza sportivă din Parcul Chindia, sau la diverse terenuri amenajate, încât ai impresia că timpul trece fără să îl afecteze. Și-a început activitatea pe vremea când sportul era încă susținut financiar de o industrie puternică, dar nu a dezarmat niciodată, ba dimpotrivă, a continuat, încurajat fiind de entuziasmul copiilor care veneau la tenis, dar și de rezultatele celor pe care i-a antrenat de-a lungul timpului. A pregatit-o o perioadă și pe una dintre cele mai bune jucătoare de tenis din România, mândria comunității noastre – Sorana Cîrstea, ceea ce înseamnă ca truda și priceperea domnului Erlic nu înseamnă doar vorbe. Harnic și cu mult bun simț, Sorin Erlic este un coleg pe care te poți baza, dar și un antrenor care îți poate îndruma corect pașii către performanță.” – Ciprian Prisăcaru, director CS Târgoviște
