Dicționarul explicativ al limbii române definește strategia ca fiind “arta de a folosi toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o activitate”, iar conform experților în management, strategia este un instrument care ne mărește șansele, nu care le garantează. Aceasta, dar mai ales nevoia de a avea o strategie integrată, sunt punctele de plecare ale editorialului de astăzi.
Managementul strategic este un domeniu vast, care necesită studiu aprofundat, dar și intervenția specialiștilor.
Studiind planuri strategice macro adoptate în țările vestice, dar și ale unor cluburi sau federații importante din același sistem, am putut trage concluzia că suntem tributari modului de lucru empiric, limbajului de lemn și metodei copy-paste de pe documentele anilor trecuți, instrumente utilizate incă frecvent în România.
Este cunoscut faptul că la noi, managementul „day-to-day” este preferat celui strategic. Oare de ce? Cunoscând bine sistemul, pot spune cu tărie că planurile strategice nu sunt întocmite și folosite în cluburile românești, deși managementul strategic este de preferat în special datorită faptului că este orientat către viitor, dar şi pentru că este analitic și pentru că se ocupă cu stabilirea scopurilor și obiectivelor țintă.
Este adevarat că acest mod de lucru devine eficient pe termen lung, iar rezultatele intermediare nu sunt spectaculoase, acestea făcându-se vizibile în timp și doar hazardul le poate grăbi. De asemenea, pentru a lucra în acest fel, este necesar ca managerii să aibă capacitatea de a înțelege și evalua mediul concurențial, să își poată evalua corect resursele proprii, dar și să aibă priceperea de a armoniza toți factorii, pentru a facilita implementarea strategiilor stabilite.
Planificarea strategică devine și mai importantă atunci când resursele sunt reduse, cum este și cazul sportului românesc. În acest fel implementarea durează mai mult, dar rezultatele pot fi cele scontate și obținute intr-un mod sănătos pentru organizație.
Performanța se măsoară în funcție de raportul cheltuieli – obiectiv atins, în condițiile în care obiectivele sunt stabilite în concordanță cu realitatea (condiții materiale, financiare, nivelul față de adversari etc). De aici rezultă că performanți sunt cei care, într-un sistem bine organizat, ating indicatorii cheie de performanță și depășesc obiectivele țintă, și nu neapărat cei care obțin exclusiv rezultate sportive.
Concluzionând, nu este suficient doar să îți propui obiective imposibile, cum ar fi o medalie olimpică sau un titlu național, când nu ai resursele necesare. Aceasta este o abordare amatoristă, des întâlnită în sportul românesc. Și de aici se nasc întrebările: sunt managerii din sportul românesc pregătiți să facă această muncă? Au ei minimul de pregătire și experiență pentru a coordona o astfel de activitate? Sunt cluburile integrate într-o abordare managerială strategică?
Este suficient să priviți înspre modul în care cluburile abordează palierul copii și juniori și veți înțelege de ce la unele sporturi se negociază şi se cumpără rezultatele, de ce la sporturile individuale numărul sportivilor seniori este într-o scădere îngrijorătoare, dar și de ce există echipe puternice de seniori fără să aibă ca bază o pepinieră proprie. Concluziile sunt triste. Legat de întrebările de mai sus, sigur că există și excepții, însă aici mă refer la nivel general.
Personal, consider că managementul strategic la nivel național și o finanțare direct proporțională cu obiectivele stabilite, pot reprezenta o direcție sănătoasă pentru sportul românesc.
